Hora...

      "A noua porunca: Binecuvanteaza ocazia de a-ti apartine in intregime. Singuratatea e o tarfa care nu te invinuieste ca esti egoist.(OP)"

 Iar eu ii sunt matroana...

M-ai impins in hora, desi eu nu mai vroiam. Imi amintesc de prima oara, primul joc inocent in care m-am bagat inconstienta, de altfel, in speranta ca ma voi distra si voi fi fericita.

Nu credeam ca nu am sa cunosc fericirea, desi speram. A fost frumos, m-ai invartit, m-ai jucat, pana cand a inceput ploaia si ne-am udat, talpile imi alunecau pe noroiul ce l-ai presarat in calea mea, dar nu am renuntat. Mi-ai zis ca nu-i de mine, ca am timp. Te-am urat pentru asta, ai fost totul pentru mine. Dar m-ai invatat sa nu mai judec oamenii fara a le acorda o a doua sansa, m-ai invatat sa visez si sa sper, sa traiesc intens fiecare clipa, sa fiu eu.

Asta credeam atunci...

Fii linistit nu am sa te uit, jocule, vreodata. Atunci am reusit sa ies, cu greu, obosisem, intr-adevar nu era de mine.

Timpul a trecut, am crescut, desi priveam lumea cu aceiasi ochi inocenti, mai vroiam o hora, pentru ca imi place sa dansez... Dansul este imprevizibil, hora, desi are circularitatea ei specifica, poate fi atat de diferita. Totul se rezuma in fata actorilor ei: capul este tinut sus, spatele-i drept, mintea-i agera, picioarele-s ingreunate de bocanci. Invaluita de mireasma tineretii, nesatula de pofta de a descoperi, de a ma definii, tu m-ai ademenit intr-un alt joc, parea diferit de celalalt, parea mai haotic, unic. Si, pentru ca nu m-am putut abtine, ti-am acceptat invitatia.

M-ai luat de mana, m-ai tras in invaltoarea lui, m-ai aruncat de la un jucator la altul, m-ai invartit, m-ai ametit, si, datoritat intensitatii lui, eram sa cad, dar doar m-am impiedicat. Si pentru ca asa-i jocul, fara oprire, nu ai cutezat sa nu ma calci in incercarea mea sovaitoare de a ma ridica. In timpul jumbuslucurilor tale, facute ca la carte, ca un saltimbanc de la curtea celui mai aprig rege, mi-ai aruncat praf in ochi si m-ai tavalit in mocirla, in zapada amestecata cu praf si noroi, calcata fara ezitare de bocancii de plumb ai lor. Mi-ai luat atunci mici bucatele din unicitatea existentei mele, m-ai indoit si m-ai golit de mine. Dar nu am renuntat, pentru ca nu imi place sa pierd fara a lupta pana la capat. M-am ridicat, tu ai continuat hora, dar va uitati la mine de parca as fi fost ciumata, de pe o alta lume, diferita de cea a mediocricitatii voastre. Ati incercat sa ma mintiti, ca asa-i jocul, chiar ati incercat sa imi construiti o imagine de sine distorsionata, pictata in nuante de gri, invaluita in paranoia si in lasitate. Mi-ati furat cele mai bune intentii si mi-ati ucis nonconformismul, vroiati sa ma damnati a trai intr-o lume robotizata, cu actori scosi din cutie, animati de un singur papusar, limitat in timp si spatiu, in gandire. Dar parca hora era unica?

Dragul meu, te-ai inselat, din pacate nu ai stiut cu cine ai de a face, ai avut norocul doar de a profita de sensibilitatea fiintei umane in fata horei. Actorii tai nu ma vor putea tine niciodata intr-un joc care nu ma defineste, si nu-mi pune in valoare spiritualitatea deja scindata, carpita si dezgolita. Ca atare, dintr-o izbucnire malefica alimentata de constientizarea starii si situatiei in care ma aflam, v-am rupt legatura, si am iesit. Am reusit sa ies din joc, si mi-am jurat ca nu am sa ma mai las ademenita vreodata. Lingandu-mi ranile, am stat in coltul meu si am observat, am constientizat si am judecat fiecare actiune in parte. Am luat fiecare schema a jocului si i-am analizat defectele, dar si punctele forte, am sucit-o, am indoit-o si am mototolit-o pe toate partile, doar de a-i deslusi secretul. Se pare ca nu am stiut si nu stiu sa privesc intregul.

Desi, ma pretind a fi peste conditia umana, peste oamenii din pestera lui Platon, tot nu am reusit sa imi rup lanturile in care mi-au legat ultima farama de spiritualitate, si mi-am incalcat promisiunile.

Aud o melodie, un cantec al ochilor negrii, pare cunoscut. Stau si ascult, si ceva din ea ma cheama, ma cheama sa alunec si sa plutesc pe ritmu-i alert, dar totodata lent, ma cheama la joc. Ratiunea imi urla, imi cearta fiinta, imi spune sa nu mai fac asta. Dar fiinta-i surda, nu o aude, face ceea ce-i dicteaza simtirea.

   " O puneţi că un concert se poate relua de la capăt le cîte ori vrei. Nu e adevărat. De fiecare dată nu e întocmai acelaşi concert. E ceva schimbat.Ceva, infim poate, schimbat în tine însuţi. Discul e acelaşi, dar tu nu mai eşti acelaşi dinainte. Eşti altul, mereu altul. Şi astfel, dacă asculţi toată viaţa acelaşi concert, de fapt  asculţi mereu alte concerte.(OP)"

 Acordurile ciupite din inima ma imbata si ma transpun intr-o stare de transcendenta, o transcendenta rationala. Deja imi diagnostic simptomele, incerc sa-mi constientizez starea. Nu sunt eu. Nu sunt eu cea care se impiedica de cuvinte, isi calca in picioare incognitiv rationamentul si isi murdareste orgoliul. Diagnosticul e mai mult decat evident. Am intrat in joc...

De ce, nici eu nu stiu?Inima imi bate tare, acum. Dar sufletul e intre doua stari, stau sa ma intreb in ce parte se va inclina balanta?

Acum pot spune ca ma identific cu personajele dlui Paler. Sunt o mixtura omogena intre femeia de la pravalie, profesorul, imblanzitorul de cobre... Vreau sa tip, dar ma vei musca, astept, dar timpul nu ma asteapta, trenul pleaca eu raman, sau eu plec trenul ramane. Nici eu nu mai stiu ce vreau, nu sunt sigura ca vreau ceva in schimb, sau poate ca ceea ce vreau eu nu o sa se intample vreodata. Imi tot rasuna in minte o chestiune, pot spune ca a devenit o obsesie, si anume:

    "Hotarat lucru, ceea ce nu traim la timp, nu mai traim niciodata. (OP)"

Si vreau sa ma grabesc, nu mai am timp sa-i cer timpului timp.
In schimb, in prostia-mi fatadica si efemera ce-mi violeaza imaginea si comportamentul, in spatele meu, calaul ranjeste malefic si inocent in timp ce isi ascute lama in lumina neonului, asteptand, ca un leu ce isi asteapta prada, ca eu sa fac o miscare, o miscare proasta si inconstienta de fel. Si cel mai probabil am sa o fac pentru ca incerc sa obtin ceea ce vreau, dar din pacate ca un copil.

    " A ucide nu e totuna cu a asasina. Nu orice moarte umple mâinile de sânge şi nu orice victimă poate fi pusă pe seama acelei fatalităţi tragice pe care trebuie s-o înfrunte omul de câte ori se revoltă. (OP) "

Ritmul asta-i ciudat, simt ca mi-a schimbat fiinta... Zambetul meu...

    " A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa. (OP) "

 M-am plictisit...de lumea care sa grabeste sa traiasca, la figurat. Pentru ca sunt dezgoliti de orice sentiment si de spiritualitate. Este o lume goala si monotona, robotizata care nu se sfieste in a stereotipiza si in a blama originalitatea.

    "Una din prejudecăţile lumii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat. "(OP)

Poate asa ma vei intelege.